reminder

Pentru toţi cei care nu s-au prins ce-am zis în postul anterior şi tot intră aici zi de zi (of, sunt aşa subtilă de nu pricep nici eu ce zic câteodată :P), binevoiţi a lua la cunoştinţă că m-am mutat de pe blogspot pe propriul domeniu. Încercaţi cu încredere http://puttycat.ro şi eventual modificaţi la blogroll, dacă aveţi timp şi chef. Mulţam fain şi vă aştept acolo!
[nu vreau să dau redirect de la blogul de faţă pe ăla nou, că-mi place să-l am şi pe-ăsta în original :)]
Read More...

casă nouă

M-am mutat şi eu la casa mea, cică aşa fac oamenii maturi şi responsabili. Vio mi-a cărat toate catrafusele (thx again), eu l-am sâcâit cât am putut şi-a ieşit..pam-pam-paaaaam... asta. (`tis not final, though, o să mai fie probabil câteva liftinguri, liposucţii şi alte cele întru înfrumuseţare).

Ce trebuie voi să reţineţi e că am .ro în coadă şi feed nou. :D

Sugestii/ reclamaţii?
Read More...

jeg în jurul lumii

Detalii

Flaviu zice că-i pe foarte bune şi el ştie, deci îi dăm crezare. Iar pe Jeg îl suspectam de nebunie, da' asta-i prea di tăt chiar şi pentru el.
Baftă multă, băi! Sper să-ţi iasă!

Read More...

flori, fete şi băieţi

A fost ziua mea, zi frumoaaaasăăă ca miiiinee, am şi eu nume de florişică ca alte milioane de nefericiţi, bine măcar că nu-i Viorica (cică cel mai sărbătorit nume azi, la fomei). Mă amuz de fiecare dată cum în familia mea se ţin toate dezlegările la peşte, crucile roşii, sfinţii cei mai obscuri şi sâmbetele negre - ”c-aşa trebuie”. Din acelaşi motiv, azi am mâncat peşte, vertebratu' mort pe care nu-l suport mai deloc în farfurie, din cauză de traume suferite în copilărie (adică într-o noapte am aflat ce naşpa-i gustul de peşte semidigerat amestecat cu sucuri gastrice+bonus: mâncarea care iese din stomac este multă a dracu' pe lângă aia pe care-ai băgat-o). În speranţa că v-am îngreţoşat suficient, să trecem totuşi la lucruri mai vesele, cum ar fi minunatul tort de îngheţată cu cioco, vanilie, jeleu&dulceaţă de fructe, alune şi stafide care-a mai şters din gustul saramurii de dinainte. Aşa, acum ziceţi-mi să trăiesc şi să înfloresc, cred că ăsta era scopul aberaţiilor de mai sus.

Revenind la pisicile noastre, vreau să vă-ntreb ceva: amicii, prietenii, taţii, cumnaţii, unchii, fraţii, mă rog, orice purtător de penis pe care îl cunoaşteţi şi care-a trecut de 14-15 ani simte cumva un impuls irezistibil să vă sune când e muci de beat/fumat/pastilat ca să nu cumva să nu ştiţi că e muci de beat/fumat/pastilat? Bine, pe ei cică-i apucă dorul de tine tocmai în momentele cruciale în care saliva li se prelinge pe bărbie şi ochii le sunt maaaaari maaaari şi ficşi ficşi şi s-ar confesa unei buline verzi de pe perete care clipoceşte aşaaa faaaain de-ţi vine s-o respiri toată. Şi oamenii, vrând să împartă probabil din preaplinul fericirii lor, te sună pe tine. Sau îţi trimit semeseu. Sau te trezeşti cu ei la uşă, după ce nu i-ai mai văzut un an. Toţi cu limba dornică, da' neputincioasă, toţi confuzaţi asupra unor aspecte puţin importante gen cine eşti sau de ce vorbesc cu tine, dar feeeriiiiiciiiţi, tată.

În ultima vreme, mi s-a întâmplat de 3 ori să m-anunţe oamenii că-s fericiţi. La al treilea, deja am început să-mi pun nişte întrebări:
-sexul să fie de vină- al meu, adicătelea, sunt fată şi-au citit ei pe un forum că la gajicile astea care este le place băetzii răi?
-din contră, pentru că-s foarte deschisă la multe subiecte uită că nu-s ”their buddy” şi se laudă în faţa mea cum s-ar lăuda în faţa unui prieten (cu beţii, maşini, femei&such)?
-am amici dubioşi/imaturi?
-dau numărul de telefon prea uşor? (poate ar trebui să-i supun unui test al sincerităţii înainte - Bă, ţi-l dau doar dacă-mi promiţi o chestie: oricât de beat sau de drogat ai fi, nu vreau să ştiu. Poate-i greu de crezut, dar chiar nu-mi pasă.)

În fine, ce mă frământă pe mine cu adevărat e cum un om îmbibat în alcool sau droguri are câteva clipe de luciditate în care se hotărăşte că vrea să se ”laude” (nu cred că-i doar impuls de moment şi prea multă vorbăraie de la chestiile luate la bord, mi se pare premeditată treaba). So, ăştia fericiţii ori nu sunt atât de luaţi de val pe cât vor ei să pară, ori sunt un mister ambulant, cu juma' de creier înecat şi juma' surescitat la maxim?

Morala ar fi că tre' să mă trotilez şi eu o dată tare de tot, să văd dac-o să fiu mai sclipitoare. Am zis.

Read More...

metascandalul - teorie&practică

Mie nu-mi plac scandalurile online, din două mari motive:
1. nu-mi satisfac apucăturile de evil bitch decât parţial şi temporar; sunt aşa, un fel de masturbare tristă pe lângă sexul multiorgasmic
2. de fiecare dată degenerează în violenţă verbală gratuită, care întrece cu mult limitele pe care orice om cât de cât normal şi le impune în viaţa reală. (adică eu una mă-ndoiesc că ar veni un necunoscut la mine pe stradă să-mi spună că ar fute-o pe maică-mea moartă, dar poate sunt o mare naivă şi optimistă).

Pe lângă astea două, ar fi şi faptul că am fost implicată în nişte scandaluri tâmpite fără voia mea şi mi-am luat porţia de prostie anonimă pentru vreo două vieţi de-acu' încolo.

Cu toate astea, nu pot să-i condamn pe bloggerii care trăiesc din asta, la propriu. E mai uşor să faci bani din articole de scandal, trafic, adsense şi bannere decât muncind de la 9 la 18. Plus că mai trebuie şi să fie cineva dispus să te-angajeze, să ştii şi tu să faci o cafea, un sex oral şefului/şefei, o chestie de-asta uşoară, de vară. Numai gândindu-te la aşa ceva, verticalitatea ta se simte ameninţată de-o prematură cocoaşă, aşa că iei o hotărâre înţeleaptă pentru a-ţi proteja principiile, bunul tău cel mai de preţ pe lume: alegi prostituţia online. Sincer vă zic, e mult mai safe s-o faci virtual: riscul de îmbolnăvire scade drastic, dacă ţi-o bagă cineva în fund nu doare, iar tu eşti mai curat şi mai uscat ca un bebe proaspăt schimbat.


Long story short, gândurile astea şi nu numai îmi vin de obicei când aterizez pe la Buddha, însă nu el este subiectul micului meu mare rant. :) Azi încercam să recuperez lunga absenţă online şi-l răsfoiam pe De Ce, băiat simpatic de altfel, dar scandalos uneori în direcţii greşite (mă gândesc că poate Dan şi De Ce nici nu trebuie priviţi şi judecaţi drept o singură persoană.. adică na, aşa îmi place să cred). Ei, şi De ce (a nu se confunda cu Dan, deci) a scris un post jignitor până-n ultimul caracter la adresa unui blogger, prins în flagrant şi expus public bashing-ului în timp ce dansa la o petrecere privată, pe muzică macedonească. De Ce a mirosit scandalul, Beni a fost victimă colaterală - mai mult de-atât mi-e greu să zic cu calm şi obiectivitate.

Ce m-a dezgustat însă la culme a fost focul de paie întreţinut de DeMaio, un tip dubios care a fost implicat în tot soiu' de scandaluri, toate provocate de el. N-o să zic că-i ţaţă arogantă şi attention whore, să nu cumva să se supere pe mine, da' de chestiile astea două m-am prins de la primul nostru contact virtual, când argumentele lui dintr-o discuţie cu subsemnata se învârteau graţios în jurul jignirilor 'telectuale. Hait, mi-am zis, asta-i specia cea mai periculoasă, ”prostul educat” (e şi-o vorbă de duh mişto pe tema asta, cică un om care a citit o singură carte toată viaţa e mult mai periculos decât unul care n-a citit nimic).

Aşa că m-am ferit de el cât am putut, da' mi-e aproape imposibil, că poţi să fii sigur că-l găseşti peste tot unde-i sămânţă de scandal. Evident, şi-a băgat codiţa de intelectual rebel şi în scandalul pornit de De Ce. Spicuim din distinsul său discurs, întins pe vreo trei hectare de ecran şi câteva zeci de comentarii:


Acum, sincer, consider că Grădina Zoologică nu trebuie desfiinţată. Dimpotrivă, ea trebuie mărită, pentru ca astfel de animale să aibă loc în ea, spre marele deliciu al generaţiilor care vin, dar să fie folosiţi şi ca obiect de studiu pentru cei din clasele primare, la lecţia cu titlul “aşa nu”. Nu sunt sigur că am văzut bipezi care să se comporte ca ăştia, dar acum înţeleg de ce uneori îmi doresc să simt în mână căldura binefăcătoare a unui pat de pistol.
Nu-mi este ruşine că sunt român. Îmi este silă.

Ca să consider şi eu ceva, că cică aşa fac 'telectualii, am să consider că domnul DeMaio e un pic (mai mult) scrântit la sinapse, dacă el vrea să-i împuşte pe-ăia care nu-s suficient de arieni pentru gusturile domniei sale. Iar despre scârba de a fi român, aş dori să-l înştiinţez că mie-mi vine să vomit când aud aprecieri de genul ăsta, venind de la nişte oameni care se consideră prea buni pentru mizeria în care se zbat şi jegul uman ce-i asaltează zi de zi, dar uită că sunt absolut liberi să-şi facă bocceluţa şi să plece-n lume. Pe bune, plecaţi, e un gest altruist, ţara şi ăştia care au rămas în ea nu vor ieşi din rahat până nu scapă de lamentările voastre dobitoace.

Oricine are dreptul să judece. Fiecare, normal, din punctul de vedere al intelectului de care dispune. Eu, ca individ venit din stradă, cu doar patru clase, agramat şi murdar ca vai de mama mea, nu pot spune decât faptul că ceea ce văd acolo aparţine precambrianului naturii umane. Atât. Nu am jucat niciodată rolul priapicului în faţa unui alt bărbat şi nu aş produce experienţa asta nici măcar în cazul unui tumult bahic. Din ceea ce văd, nu te supără neapărat faptul că a redat acea nefericită fractură a normalităţii, ci că tu ai fost la ea. Practic, ca să spun lucrurile mai altfel, te deranjează că imaginea ta ar putea avea de suferit, în clipa în care lumea se va uita cu alţi ochi la tine.

”Ci eu în lumea mă simt/Nemuritor şi rece!” *ochi daţi peste cap în vâltoarea trăirii* *aaaahhh ce bun sunt* *orgasm intelectual*

Păi da, asta fac oamenii inteligenţi, şi-o flutură (inteligenţa, nu alta) pe la nasul celor mai puţin înzestraţi, încercând chiar să se întreacă pe sine în numărul de construcţii intelijente pe cm pătrat. Ah, şi umorul fin, degajat tocmai de această expunere deloc forţată, dar (ah!) atât de amuzantă. Mami, mami, am călcat pe cineva în picioare, dar am făcut-o cu stil!

Beniamin, indiferent între cine şi cine este, există o înregistrare la care mă uit a patra sau a cincea oară. Concluziile avem voie să le tragem fiecare. Unele dor, dar asta este viaţa.
Noapte bună.

Ziceau nişte oameni o dată, comentând teatrul antic, că încă de pe-atunci se descoperise reţeta universală pentru amuzamentul maselor: nişte neni se maimuţăreau şi făceau pe proştii pe scenă, iar publicul behăia nevoie mare. Cică ar fi tipul de umor cel mai uşor de realizat, dar şi de digerat. Ciudat că DeMaio, băiat cultivat cum este dumnealui, se amuză în mod repetat la (presupusa) inferioritate a unor semeni de-ai săi. (Că doar nu-i masochist, să se uite de-atâta ori ca să se îngreţoşeze din ce în ce mai tare, nu?)

Acum o săptămână am fost în Herăstrău. Şi am fost agresat de mulţimea de ţărani care băteau aleile cu mobilul în mână, ascultând ţigănelile astea împuţite. Eu sunt unul dintre ăia care, afectiv, intelectual şi sentimental, mă simt agresat de asemenea comportamente. Şi, repet, că se pare că nu ai prins foarte bine ideea, nici măcar în mediu privat nu am văzut pe cineva din anturajul meu care să facă dansul de împerechere în văzul altora. Aşa că lasă-mă pe mine să mă salvez de la starea de prostie suculentă în care ajunge ţara asta şi să fac tot posibilul să nu ajung să fiu considerat un ţăran, pentru că ceea ce se vede acolo, şi nu numai din punctul meu de vedere, arată lipsa multor lucruri.

Deci.. da. Omul se simte agresat ”afectiv, intelectual şi sentimental” de ”starea de prostie suculentă” în care ne-a ajuns naţiunea. Am râs, pe bune. Se conturează din ce în ce mai bine portretul unui mic Vadim. Cred că dacă se străduia puţin mai tare, putea să propună şi-o linşare în masă a ţiganilor/maneliştilor. ”Ieşiţi în Herăstrău cu mine şi puşcoacele! Hai să salvăm România de ciori!”

Discuţia DeMaio vs. Beni ajunge la o cunoştinţă comună a celor doi, care fusese la bairamul machidon şi pe care Beni, în disperare de cauză, o bagă în aceeaşi oală ca să demonstreze că şi lumea bună îşi mai dă în stambă. Ei, DeMaio al nostru îşi apără însă prietena ca un bulldog poet/trubadur ratat. Care este:
Încă un lucru. O ştiu bine pe Sorana, asta numai şi pentru că i-am văzut tristeţea oglindită în valul de cafea pe care îl tremurase răsuflarea ei. Nu ai ce să îmi spui de ea. Da? O cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine. Asta ca să înţelegi faptul că acel om nu eşti tu, că acel om nu vei fi vreodată şi că, venită din partea ta, afirmaţia făcută la adresa ei este o măgărie. O mare măgărie. Pură.
[...]
Şii fii sigur că nu ai cum să obţii imaginea Soranei de la mine. Imaginea ei se desenează în nori de existenţă, nu în valuri de buricăreală.

N-am mai stat să citesc şi restul comentariilor individului, dar pun pariu că-s cel puţin la fel de savuroase. Ziceţi-mi voi dacă mai găsiţi ceva interesant, în timp ce eu o să mă retrag în bârlog aşteptând scandalul...

Read More...

”dragostele mele toate” - moment

D. fuma mult şi prost, de asta mi-am dat seama din prima seară. Era pe la sfârşitul lui mai, i-am zis că-s înfloriţi teii şi că-i aşa cald şi frumos afară iar el, cu entuziasmul unui copil care a avut o idee de om mare, s-a grăbit să mă invite să ieşim. Îmi spusese că-i înalt, undeva aproape de 1.95, dar parcă n-am crezut până nu l-am văzut în faţa blocului meu, o înşiruire de oase care nu se mai terminau, o coloană a infinitului strâmbă, aplecată spre mine.

Eram vecini, el stătea pe strada pe care mă plimbam cu prietenele când eram mică, aproape în fiecare zi, de parcă am fi descoperit Champs Elysee-ul. Atunci mi se părea mare-mare ca o stradă americană din filme, ba chiar de câteva ori m-am şi rătăcit pe ea, deşi era dreaptă şi avea două capete, ca majoritatea străzilor.

Trecuseră aproape 10 ani de atunci, şi strada pe care stătea D. era mică şi chinuită, cu blocuri surdo-mute şi băltoace în trotuar, la fiecare pas. Era târziu în noapte şi teii umpleau aerul curat de după ploaie cu un parfum înţepător, sălbatic. D. fumase deja câteva ţigări dintr-un pachet stâlcit de Lucky Strike înainte să ne aşezăm pe o băncuţă umedă. Voiam să fumez şi eu, să nu simt gust de spălătură de scrumieră dacă ne-am fi sărutat, aşa că mi-a întins o ţigară şi mi-a aprins-o. A fost cel mai scârbos tutun pe care l-am tras în plămâni vreodată, mi-a umplut gura de salivă în primele câteva secunde şi, dacă nu eram cu el, aş fi flegmat pe stradă ca unul din tabagiştii ăia dobitoci pe care-i urăsc.

D. vorbea mult şi spunea lucruri interesante, dar nu destul de memorabile încât să le ţin minte la doi ani după. Buzele prea mici pentru maxilarul lui se tot mişcau şi eu nu mă puteam gândi decât la cum sărută şi cât de bine ar fi să-l înşel pe M, să mă răzbun pe el pentru cele două luni şi ceva în care mă plictisesem îngrozitor. Ce mai conta că D. era atââât de înalt şi de slab, c-avea faţa lungă, de cal, şi dinţii galbeni de la miile de ţigări proaste? Măcar era geek şi-n general, din ce-mi spunea, părea mai deştept decât M, cu care aveam nişte conversaţii atât de plate încât îmi juram la fiecare întâlnire că n-o să mai ies cu el a doua oară (ieşeam, totuşi, că eram şi eu mică şi el îmi făcea orice poftă).

M-am apropiat de D. în timp ce tot vorbea şi-am început să mă uit fix la buzele lui. A zâmbit, a pierdut parcă firul ideii, s-a mai chinuit puţin s-o reia, după care s-o fi gândit că oricum n-are rost, numai la ce zicea el nu eram atentă. Pun pariu că a fost cel mai prost sărut la care a fost martoră băncuţa aia verde vreodată, ca să nu mai zic de sărmanele mele buze. Gura îi era încleştată de parcă ar fi avut proteză, buzele tari şi rigide ca două omizi borţoase, iar când şi le-a desprins de ale mele au făcut un zgomot ciudat şi enervant, cum făceau ”ventuzele” bunicii pe obrajii mei bucălaţi.

Am pus totul pe seama timidităţii şi a începuturilor - eram suficient de naivă încât să cred că-i pot stârni vreo emoţie şi că, în ciuda unui mic dezastru de primă întâlnire, totul va fi bine până la urmă. Trebuia să am un motiv să mă despart de M, mi se părea că n-am niciun drept să-l fac să sufere doar pentru că eu nu-l plac deloc, ba chiar îl urăsc din când în când.

Read More...

let meeee... entertain you?

• Cineva n-a murit, ba chiar mai face filme la aproape 80 de ani. Comisaru' Moldovan ăsta cre'că-i highlander de Dâmboviţa, bleah.
• Wipipedia, we salute you!
• The Bucket List m-a făcut să mă smiorcăi (bine, în ultime vreme mă smiorcăi din aproape orice, da' tot merită să-i vedeţi pe Jack&Morgan.. şi nici scenariul nu-i rău deloc, m-a atins de multe ori fix unde mă zbârlesc mai tare)
• În schimb, la Enchanted n-am rezistat până la capăt, m-am uitat pentru Patrick Dempsey (Derek din Grey's Anatomy *daydreaming*) dar are un rol şters. În rest, poveste de adormit copiii tembeli.
• Ieri a fost o zi superb de ciudată în Bucureşti, cu vreme schimbătoare ca toanele unei femei. Am avut de toate: nori maaari şi pufoşi (click, că-i panoramă kinky de la etajul paişpe), cer supărat tare, ploaie şi vânt, iar nori maaari şi pufoşi, iar cer supărat tare... şi tot aşa. A plouat şi cu soare, cum îmi place mie :) Mi-a părut rău că n-am avut cameră, da' mă mulţumesc cu telefonul, în aşteptarea unei frumuseţi de Canon.
  

• Din seria ”nu ştiaţi că..”, în Polonia vârsta la care-ţi poţi pune pirostriile e de 21 de ani pt ei, 18 (sau 16, cu legal consent) pt ele, iar mirele trebuie să fie cu cel puţin 3 ani mai mare decât mireasa. Mai multe info surprizătoare aici. Şi bonus, proxy marriage!
  

Read More...

dor şi frică, frică şi dor, fridor

Ploaia mocănească de azi mi-a adus aminte de el, de oraşul cel făr' de somn. L-am întrebat pe A. dacă lui nu i-e dor şi mi-a zis că nu.
”Niciodată?”
”Niciodată. ....Da' să vezi fază, m-am jucat zilele astea ceva şi eram în Manhattan şi aveam un quest în Staten Island.. şi eu ştiam să iau ferryu' spre Staten island astă-vară, da' cu ăsta n-am ştiut s-ajung. Am fost atunci, cu rusoaica...”
Şi cică neva` eva`. :)

Printre multiplele mele frici, nevroze şi nelinişti existenţiale s-a strecurat timid şi o chestie numită death anxiety (după cum bine mi-a luminat calea K, ajutat de ol` pal google). După nişte discuţii şi experienţe nu tocmai plăcute, în seara asta am început să plâng de frică c-o să mor. Acu', peste 10 ani, peste 50 de ani, nu contează când; important e că o să dispar şi vreau ca măcar o parte din mine să rămână. Ca tot omu', şi eu. Dar tot K zice că nu-s deloc nebună, doar tânără şi femeie, deci candidatul perfect la crize existenţiale. E dovedit ştiinţific! :)

Şi soundtrack-ul perfect pentru fridor-ul meu, Craig Armstrong.

Read More...