”dragostele mele toate” - moment

D. fuma mult şi prost, de asta mi-am dat seama din prima seară. Era pe la sfârşitul lui mai, i-am zis că-s înfloriţi teii şi că-i aşa cald şi frumos afară iar el, cu entuziasmul unui copil care a avut o idee de om mare, s-a grăbit să mă invite să ieşim. Îmi spusese că-i înalt, undeva aproape de 1.95, dar parcă n-am crezut până nu l-am văzut în faţa blocului meu, o înşiruire de oase care nu se mai terminau, o coloană a infinitului strâmbă, aplecată spre mine.

Eram vecini, el stătea pe strada pe care mă plimbam cu prietenele când eram mică, aproape în fiecare zi, de parcă am fi descoperit Champs Elysee-ul. Atunci mi se părea mare-mare ca o stradă americană din filme, ba chiar de câteva ori m-am şi rătăcit pe ea, deşi era dreaptă şi avea două capete, ca majoritatea străzilor.

Trecuseră aproape 10 ani de atunci, şi strada pe care stătea D. era mică şi chinuită, cu blocuri surdo-mute şi băltoace în trotuar, la fiecare pas. Era târziu în noapte şi teii umpleau aerul curat de după ploaie cu un parfum înţepător, sălbatic. D. fumase deja câteva ţigări dintr-un pachet stâlcit de Lucky Strike înainte să ne aşezăm pe o băncuţă umedă. Voiam să fumez şi eu, să nu simt gust de spălătură de scrumieră dacă ne-am fi sărutat, aşa că mi-a întins o ţigară şi mi-a aprins-o. A fost cel mai scârbos tutun pe care l-am tras în plămâni vreodată, mi-a umplut gura de salivă în primele câteva secunde şi, dacă nu eram cu el, aş fi flegmat pe stradă ca unul din tabagiştii ăia dobitoci pe care-i urăsc.

D. vorbea mult şi spunea lucruri interesante, dar nu destul de memorabile încât să le ţin minte la doi ani după. Buzele prea mici pentru maxilarul lui se tot mişcau şi eu nu mă puteam gândi decât la cum sărută şi cât de bine ar fi să-l înşel pe M, să mă răzbun pe el pentru cele două luni şi ceva în care mă plictisesem îngrozitor. Ce mai conta că D. era atââât de înalt şi de slab, c-avea faţa lungă, de cal, şi dinţii galbeni de la miile de ţigări proaste? Măcar era geek şi-n general, din ce-mi spunea, părea mai deştept decât M, cu care aveam nişte conversaţii atât de plate încât îmi juram la fiecare întâlnire că n-o să mai ies cu el a doua oară (ieşeam, totuşi, că eram şi eu mică şi el îmi făcea orice poftă).

M-am apropiat de D. în timp ce tot vorbea şi-am început să mă uit fix la buzele lui. A zâmbit, a pierdut parcă firul ideii, s-a mai chinuit puţin s-o reia, după care s-o fi gândit că oricum n-are rost, numai la ce zicea el nu eram atentă. Pun pariu că a fost cel mai prost sărut la care a fost martoră băncuţa aia verde vreodată, ca să nu mai zic de sărmanele mele buze. Gura îi era încleştată de parcă ar fi avut proteză, buzele tari şi rigide ca două omizi borţoase, iar când şi le-a desprins de ale mele au făcut un zgomot ciudat şi enervant, cum făceau ”ventuzele” bunicii pe obrajii mei bucălaţi.

Am pus totul pe seama timidităţii şi a începuturilor - eram suficient de naivă încât să cred că-i pot stârni vreo emoţie şi că, în ciuda unui mic dezastru de primă întâlnire, totul va fi bine până la urmă. Trebuia să am un motiv să mă despart de M, mi se părea că n-am niciun drept să-l fac să sufere doar pentru că eu nu-l plac deloc, ba chiar îl urăsc din când în când.